Academia Parintilor (Pre)ocupati

o initiativa a Scolii Anastasia Popescu si a Gradinitelor Arc-en-Ciel

Poveşti terapeutice pentru copii

Fiecare dintre noi ne amintim cel puţin un basm, o poveste care ne-a fascinat şi ne-a însoţit de-a lungul copilăriei. Psihoterapeuţi ca Marie von Franz, C. G. Jung, sau Bruno Bettelheim au explorat valenţele psihologice ale poveştilor.
Asftel, se pot desprinde anumite trăsături comune tuturor poveştilor, care le fac nemuritoare:
Poveştile se desfăşoară într-un spaţiu/timp imaginar, al inconştientului (a fost odată ca niciodată), un tărâm al posibilului (peste 7 mări şi 7 ţări), în care tot ceea ce ne dorim se poate împlini – spre diferenţă de realitatea cotidiană, în care nu mereu reuşim să ne atingem scopurile;
Poveştile au ca temă centrală viaţa unui erou, de la naştere până la intrarea în viaţa adultă, culminînd cu atingerea scopului personal;
Poveştile descriu un personaj care iniţial nu este conştient de calităţile sale, puterile deosebite pe care le posedă, dar pe măsură ce înfruntă obstacole şi trăieşte noi experienţe, devine erou, eroul propriei vieţi;
Poveştile tratează teme din realitate,
conflictul părinţi-copii (ex. Făt Frumos, copilul care se simte neînţeles de către părinţi),
dificultatea alegerii unui scop în viaţă (ex. Harap Alb),
confruntarea cu obstacole care stau în calea atingerii scopului (ex. probele la care sunt supuşi eroii)
depăşirea obstacolelor şi împlinirea destinului (ex. căsătoria lui Făt frumos cu fiica împăratului roşu) etc.
Se poate observa că poveştile prezintă o mare asemănare cu realitatea. Prin caracterul fantastic, sunt un spaţiu în care, prin identificarea cu un anumit personaj, fiecare poate reuşi să depăşească anumite obstacole sau poate găsi soluţii creative la probleme care păreau copleşitoare. Astfel, putem spune că poveştile reprezintă o formă de comunicare simbolică a inconştientului colectiv, în care ne putem regăsi fiecare.
Oare toate poveştile sunt terapeutice?
Trăsătura definitorie care face ca o poveste să fie terapeutică
(tămăduitoare) constă în faptul că aceasta reprezintă un model al împlinirii de sine, al atingerii scopului (chiar al fericirii). Scopul poveştii terapeutice este să-i evidenţieze clientului anumite aspecte ale situaţiei problematice în care se află şi pe care îi este greu să le perceapă, şi să ofere posibilităţi de rezolvare, creative. Un exemplu de poveste terapeutică este şi cea de mai jos:
“Soldăţelul zăcea aruncat la gunoi, trist şi speriat. Simţea că ceva în interiorul lui fusese montat greşit, dar nu ştia ce putea să facă, pentru că nu era foarte sigur ce anume era greşit. în noaptea aceea, cum stătea aşa bietul soldăţel în întuneric, i s-a arătat deodată ceva luminos. Pe măsură ce arătarea se apropia, se dovedea a fi o zînă minunată şi plină de strălucire. Cînd s-a apropiat destul de mult, zîna s-a prezentat zicînd: “Eu sunt zina visurilor distruse”.
“Visuri distruse? Ce înseamnă asta?” a întrebat încetişor soldăţelul de jucărie. “Nimeni nu mă poate repara pentru că nici chiar eu nu ştiu ce mi s-a stricat.”.
“Păi nici nu este nevoie să ştii tu asta” i-a răspuns cu drăgălăşenie zina cea strălucitoare. Apoi 1-a ridicat uşurel pe soldăţel şi a zburat cu el la meşterul de jucării. Zîna 1-a rugat pe meşter să repare părţile stricate ale soldăţelului şi să-1 facă să se mişte aşa cum era de aşteptat de la oricare altă jucărie.
Meşterul a fost foarte fericit să repare la loc pe soldăţel… “(“Soldăţelul de jucărie”‘- Sempronia Filipoi “Basme terapeutice pentru copii şi părinţi” )
Ne naştem într-un context familial, social, cultural, elemente care ne vor defini povestea proprie de viaţă – mitul personal. În copilărie este semnificativă  reacţia persoanelor apropiate la dorinţele copilului – erou. În funcţie de situaţie, psihoterapia poate fi un sprijin important în clarificarea acestor reacţii care pot determina schimbări dramatice în viaţa copilului.
Folosirea poveştilor terapeutice în psihoterapie cuprinde atât apecte diagnostice cât şi propriu-zis terapeutice.
Psihoterapeutul poate apela la povestea terapeutică pentru a diagnostica relaţiile din sistemul familial al copilului (relaţia părinte-copil, relaţia dintre fraţi etc.). Identificarea fiecărui membru al familiei cu anumite personaje oferă informaţii semnificative atât terapeutului, pentru a-şi structura intervenţia, cât şi familiei care începe un proces de vindecare conştientă. În povestea prezentată mai sus, identificarea copilului cu soldăţelul părăsit este relevantă pentru înţelegerea modului în care acesta se simte în relaţia cu părinţii. În etapa de diagnostic se poate observa funcţia de oglindă a poveştilor terapeutice: imaginile pe care le declanşează povestea în ascultător sunt încărcate de semnificaţie personală; o poveste terapeutică  este o poveste în care cineva se poate identifica, se regăseşte în  xztrăsăturile unui personaj, în dramatismul unei situaţii de viaţă; aceasta oglindeşte realitatea ascultătorului şi îi oferă posibilitatea de a se distanţa emoţional de situaţia pe care o trăieşte.
Aspectul propriu-zis terapeutic al poveştilor constă în capacitatea acestora de restructurare personală şi familială. Copilul, neavând bagajul verbal, capacităţile de exprimare ale unui adult, foloseşte modalităţi simbolice de a-şi exprima emoţiile şi dorinţele: expresivitatea corporală, desenul, jocul, povestea. Povestea, prin caracterul imaginar al său, este un spaţiu securizant pentru copil. Aici el poate da viaţă tuturor fricilor, dorinţelor, emoţiilor, fără teama de a i se întâmpla ceva negativ. Personajul principal este cel care se luptă cu obstacolele, iar victoria acestuia îi poate da încredere copilului în acţiunile sale din realitate. Pe părinţi îi ajută să comunice cu copilul pe propria lui limbă, prin simbol şi metaforă, facilitând trecerea de la un limbaj raţional la un limbaj afectiv, al imaginarului/al inconştientului, depăşind astfel rezistenţele personale şi permiţînd membrilor familiei să reia o cale naturală de comunicare părinte-copil. În această dinamică sunt foarte importante funcţiile de mediere şi de modelare ale poveştii terapeutice: capacitatea acesteia de a media transferul unor trăsături şi emoţii ale ascultătorului către personaje şi de a oferi libertatea găsirii de soluţii noi. În povestea prezentată, soldăţelul întruchipa sentimente de abandon, de vinovăţie, de neputinţă în a depăşi o situaţie problematică. În terapie, copilul care trăieşte astfel de stări afective poate “transfera” mental soldăţelului şi sentimente “inadmisibile”: ură, furie faţă de cel care “l-a abandonat”, faţă de propria persoană pentru neputinţa sa. Soldăţelul “are voie” să exprime aceste emoţii copleşitoare, fapt care declanşează la  copil un efect cathartic, de eliberare. În acest context copilul este deschis către noi soluţii.
Este foarte important ca povestea terapeutică să fie cât mai adaptată unei situaţii problematice, unei persoane, pentru a avea efectul terapeutic dorit. Psihoterapeutul, în demersul său, poate pleca de la basme şi personaje preferate ale clientului, pe care le va modela în funcţie de particularităţile acestuia. De asemenea, este foarte important ca terapeutul să faciliteze transferul semnificaţiilor poveştii din imaginar în real, în situaţia cu care clientul se confruntă. De cele mai multe ori acest lucru este posibil în şedinţele ulterioare, când clientul se simte pregătit să îşi asume emoţii pe care până atunci le păstra în umbra sa.
Interesant este faptul că poveştile terapeutice fac parte din viaţa noastră de zi cu zi, ne exprimăm în metafore. Avem nevoie de ele indiferent de vârstă. Un răspuns care să sintetizeze cele prezentate mai sus poate fi faptul că poveştile terapeutice reprezintă o posibilitate de cunoaştere şi de creştere personală. Alături de multe altele, ne pot ajuta să devenim eroul propriei vieţi.

Psiholog clinician Stefania Gubavu
tel: 0744.884.165
e-mail: stefania_gubavu@yahoo.com

Advertisements
Leave a comment »

Sfintele Paști cu bucurie!

Leave a comment »