Academia Parintilor (Pre)ocupati

o initiativa a Scolii Anastasia Popescu si a Gradinitelor Arc-en-Ciel

Dragi parinti, e greu ca scoala sa va mai educe copiii, cand acasa vi-i educa televizorul

on February 10, 2016

copii+tv

Ruxandra Cioc

– articol preluat de pe www.republica.ro

Propunerea de reforma in invatamantul romanesc a facut sa reizbucneasca aprinsele dezbateri pe tema scolii. In pozitionarea noastra vizavi de aceasta problema, invit la o discutie care sa porneasca de la o cunoastere realista a scolii, refuzand tratarea superficiala sau cuvintele mari.

Va voi prezenta punctul de vedere al unei persoane care nu are alta pasiune mai acaparanta decat aceea de a incerca sa faca educatie. Un argument care imi permite sa afirm ca mediul scolii mi-e bine cunoscut e acela ca am predat in mai multe scoli, de la unele centrale, la altele marginase, si am trecut atat prin sistemul de stat, cat si prin cel al scolii private. In prezent, as putea constitui obiect de experiment pedagogic, prin discrepanta incadrarii, deoarece predau la doua clase dintr-un liceu top 3 al Capitalei (o micro-universitate adolescentina), insa baza si majoritatea orelor le am la o mica scoala gimnaziala de cartier.

Deci cand vorbesc despre elevi, nu am in minte un model elitist. Ma intereseaza elevul la modul general, copilul acela pe care il trimitem la scoala cu un ghiozdan care-i rupe spatele si care se asaza in banca pentru ca e curios, creativ, vrea sa invete si crede ca merita sa stea acolo. Nu il trimitem la scoala pentru ca nu avem baby-sitter sau modalitate de umplere a timpului, ci pentru ca avem asteptari de la scoala ca il va educa, ca ii va intari sistemul de gandire, ca ii va incuraja creativitatea si il va pregati pentru viitor.

 

Mai intai as spune ca, intr-o dezbatere, conflictele izbucnesc din pricina unei intelegeri diferite a termenilor. Este cazul ilustrat si in iluzia optica denumita rata lui Wittgenstein, prin care filosoful german arata, alegoric, doua moduri de a vedea si a gandi. Privind spre dreapta, se contureaza un cap de iepure, dar concentrand privirea spre stanga, ne apare un cap de rata. Doua persoane pot recepta lucruri cu totul diferite, in functie de directia in care privesc. La fel, e foarte important sa definim ce asteptari avem de la scoala. Dinspre ce directie privim? Ce asteptari avem? De ordin strict cognitiv? De ordin moral? De ordin social?

Putem experimenta la nesfarsit, rezultatul va fi unul modest pentru ca scoala e un educator de mana a treia. Azi primul rang e detinut de internet si televiziune, al doilea de familie si al treilea de scoala.

Daca principala noastra asteptare este ca scoala sa dea oameni civilizati si daca ne vom tot uita in societate pentru a masura aceste rezultate, atunci vom fi mereu nemultumiti. Si avand definit acest barometru social, desigur ca vom fi dezamagiti si vom tot reforma (fiecare ministru anulandu-l pe celalalt), poate-poate vom obtine acel cetatean civilizat, empatic, tolerant si moral pe care ni-l dorim. Inutil. Putem experimenta la nesfarsit, rezultatul va fi unul modest pentru ca scoala e un educator de mana a treia. Azi primul rang e detinut de internet si televiziune, al doilea de familie si al treilea de scoala. Iar distanta dintre primul loc si al doilea este colosala. Influenta familiei a scazut nebanuit de mult, lucru pe care parintii il afla, de regula, cu maxima surprindere, tarziu.

 

Azi multi copii nu mai sunt oglinda parintilor, ci oglinda modelelor de la TV

Ca diriginta, am intalnit multi parinti foarte rezonabili, oameni civilizati si validati social, dar copiii lor isi luasera setul de valori din cu totul alte parti decat din familie. Azi multi copii nu mai sunt oglinda parintilor, ci oglinda modelelor pe care si le iau din cultura media ori din anturaj. De unde si drama la care, cu ochii in lacrimi, parintii ii fac adesea partasi pe diriginti. Desigur, este pana la urma vina parintilor ca permit aceasta expunere excesiva la alte medii (virtuale sau de anturaj) carora le deleaga, involuntar, sarcina educarii copilului. Fiind realisti, vom intelege ca scoala are cel mult un efect ameliorativ, dupa viitura naprasnica de violenta si vulgaritate care trece, de regula, peste mintile elevilor. Minti atat de gingase! Nu vreau ca acest adjectiv sa sune siropos, dar nu ar trebui sa avem de nimic mai multa grija amestecata cu respect, ca de gingasia acestor suflete.

In schimb, de la gradinita le permitem expunerea la filmulete (de grafica exceptionala, de acord) in care trupuri umane sunt facute zob, iar decorul este invadat de monstri, razboaie, peisaje apocaliptice. Ca detaliu lingvistic neasteptat (prin natura meseriei rezonez la aspectul lingvistic), desenele animate au dus si la recuperarea unor termeni altfel usor invechiti. Auzeam printre copii mai mici, rostita apasat, jignirea „nemernicule!”. Cine mai foloseste astazi acest cuvant, in afara de acea voce care dubleaza desenele animate si care incearca sa gaseasca traduceri eufemistice? De la groapa de nisip din parc s-ar putea strange material pentru o teza de doctorat in lingvistica. De exemplu, aici se pot auzi chemari de tipul „Hei, amice, vino sa ne jucam!”, cu o fidela ritmare de Disney channel si cu reinvierea acelui caragialian „amice”. Oricum, ce am ilustrat mai sus apare ca minim pericol. Sa privim spre adolescenta, unde cu greu mesajul scolii (si al familiei) mai este acceptat de elevi, interesati extrem de mult de aspect fizic (aceeasi presiune media si de grup), epatare financiara, divertisment, recompensa imediata. Foarte multi dintre copiii nostri au scopuri imediate si nesemnificative, iar daca mai invata, o fac de regula pentru recompense rapide (nota), fiindu-le greu sa priveasca intr-un viitor indepartat, greu sa inteleaga ca invata pentru urmatorul ciclu de invatamant sau pentru integrarea lor profesionala. Ei devin niste copii care nu isi mai contureaza astfel de sperante, pentru ca societatea le ofera permanent modele de oameni care au reusit in absenta scolii si a educatiei, in general. Multi dintre copiii nostri au suspendat cu totul aceste proiectii despre ei insisi ca adulti integrati in viata profesionala. Sunt interesati doar de prezent, de la care cer in principal divertisment si pozitionare favorabila in anturaj. Iar cand mai au totusi planuri de termen lung, multi se viseaza programatori de jocuri video, cantareti, actori, dansatori de succes (fara sa realizeze ca in bransa artistilor pe care ei ii admira si urmaresc asiduu se patrunde totusi foarte greu si circumstantial, la noroc).

 

Daca familia nu intervine, asumandu-și sarcina educarii, ci o deleaga televizorului, atunci mare lucru nu mai e de facut. Este o inegalitate totala de forte, amintind doar faptul ca discursul profesorului nu poate fi niciodata la fel de seducator și persuasiv ca discursul ecranului. Atunci in zadar vrem sa transferam in seama școlii sarcina educarii copilului. In aceasta triada cu mare joc de forte, cultura media-familie-școala, se stabilesc coalizari diferite, de la caz la caz. In principiu, familia și școala ar trebui sa fie aliate. Uneori, familia se opune vehement școlii, din varii motive (contestarea profesionalismului cadrului didactic, nemultumiri legate de evaluare, de volum de munca la teme etc), dar exista și marele pericol sa se intample și invers, ca școala sa devina dușmana familiei, cand continuturile programelor contravin principiilor de moralitate și educatie predate in familie. Consider ca pe acest delicat teritoriu s-a inaintat rareori in istorie (și ar fi bine sa nu repetam greșeala) prin transferarea catre școala a unei agende politice. (vezi predarea comunismului marxist in școala romaneasca).

In dorinta aceasta de a reforma școala, trebuie sa cantarim rational, privind foarte atent spre realitatea concreta a școlii. Problema care se ridica acum este aceea ca, incercand sa il recuperam pe elevul dezinteresat și necivilizat, vom distruge elevii interesati, care vor ieși din școala mult mai slab pregatiti decat ies azi. Elevul dezinteresat oricum nu va fi sedus de o noua programa, oricat am incerca sa o simplificam, sa o cosmetizam și sa o modernizam, pentru ca acel elev este produsul fasonat de societatea de consum și de anturaj, in conditiile in care familia lui a abdicat, din naivitate sau lipsa de timp, din sarcina de a-l educa. Elevul dezinteresat poate fi un elev cu o inteligenta foarte ridicata, dar care are definite alte scopuri și are alta motivatie. Mi se pare o dovada de realism și ratiune ca profesorul sa inteleaga ca exista zone unde competenta lui se oprește. Sunt date pe care școala este in imposibilitatea de a le modifica (mediul social al elevului, familia, optiunea de petrecere a timpului extra-școlar etc). Desigur, ca profesor dedicat (nu am cunoscut alt gen in cei zece ani de cand predau, pentru ca numai atașamentul fata de copii te poate tine aici), nu vei renunta niciodata la a incerca masuri de ameliorare și la a lupta pentru o cat de mica schimbare pozitiva.

Solutia? Dupa critica, ar trebui sa incerc și o minima conturare de scenariu optimist. Desigur, bajbai eu insami in acest delicat domeniu care este educatia, deci nu imi permit sa dau judecati definitive. O inteleapta vorba romaneasca afirma, aproximativ, ca cizmarul are in picioare ghetele rupte, iar invatatorul are acasa copii needucati. E o temere proprie. Așadar, noi inșine ne marturisim neputintele. Aș zice insa ca familia trebuie sa iși recupereze locul pierdut și sa faca educatie, nelasand-o pe seama tabletei și nici macar pe seama școlii. Iar, in ceea ce ne privește, aș spune ca e necesar sa avem un cadru legal care sa ne lase sa ne facem treaba, o programa profesionista și cinstita (fara scopuri ascunse) și o ierarhie de control care sa ne ajute sa progresam. Asta inseamna ca trebuie valorificata resursa umana, pentru ca omul sfintește locul. Poate nu ar fi rau sa se investeasca in continua perfectionare, prin cursuri (gratuite și profesioniste), carti, permise la muzee (in Franta profesorii au intrare gratuita la orice obiectiv cultural), abonamente decontate la reviste de specialitate, vizite educative in școli-pilot etc. Si, mai ales, poate nu ar fi rau ca societatea sa se socoteasca in aceeași tabara cu profesorii, daca nu pentru rezultatele lor, atunci macar pentru dedicare. In cancelariile prin care am trecut, am intalnit multi profesori. Cu metodele unora am simtit ca nu rezonez, dar nu am cunoscut niciunul care sa nu fie dedicat meseriei și copiilor.

Dar, de fapt, aici este marea problema, a metodei de predare, nu a programei și a planurilor cadru! Pentru ca sunt multe de spus, voi incerca sa revin cu un articol in care sa expun parerile mele și ale unora dintre colegi in privinta metodelor de predare.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: