Academia Parintilor (Pre)ocupati

o initiativa a Scolii Anastasia Popescu si a Gradinitelor Arc-en-Ciel

De ce?… De ce? Sau resursele polisemantismului

on October 27, 2016

dir-mona-serbanescu

  • profesor Mona Serbanescu, presedinte-director general Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu

„Nu exista arta mai frumoasa decat arta educatiei. Pictorul si sculptorul fac doar figuri fara viata, dar educatorul creeaza un chip viu; uitandu-se la el, se bucura si oamenii, se bucura si Dumnezeu. ” (Sfantul Ioan Gura de Aur)

 

Intrebarea ”de ce ?” o auzim cu bucurie cand, tatici si mamici fiind,  avem surpriza sa constatam ca ”cel mic” sau ”cea mica” incep sa problematizeze si doresc sa descopere raspunsuri la nedumeririle lor interioare sau la cele pe care le rostesc,  mai soptit, ori mai raspicat.

Apoi, avalansa ”de ce” – urilor ii face adesea pe parinti sa bata in retragere, uneori chiar sa reprime curiozitatea copiilor, pentru care intrebarile se inlantuie logic si par a nu avea sfarsit. Copiii doresc sa descopere  de ce este intuneric noaptea, de unde vin ingerii, de ce nu pot si ei sa zboare, sau ”unde se duce  mancarimea, cind iti trece”. Intr-o lume tot mai deschisa, cu acces la mereu mai multe imagini, ei au dorinta sa gaseasca explicatii – si le cer –  atunci cand nu-si pot da singuri raspunsurile. Uneori, se multumesc cu lamuriri conventionale, pe care cei mari le folosesc doar ca sa iasa din incurcatura, fie ca nu cunosc raspunsul, fie ca acesta necesita un timp prea indelungat de documentare, ori deoarece, pur si simpu, intrebarea celui mic se refera la aspecte pe care adultul le considera neadecvate varstei copilului, si  probabil, chiar pe el, pe omul mare, il ia prin surprindere, de cele mai multe ori. Care sunt pasii de urmat pentru a-l calauzi atunci pe micul curios spre descoperirea lumii?

Rabdarea, in primul rand! Dorinta de  a-l indruma pe copil, de a-l ocroti, de a raspunde curiozitatii sale, fara sa ii lezezi sensibilitatea. Iubirea neconditionata. Nu poti, parinte fiind, sa dai raspuns ”de ce”-ului copilului tau decat daca ai credinta, nadejde si dragoste.

Insa, atunci cand ”cel mic” porneste catinel spre scoala, de cele mai multe ori, parintii rasufla usurati: Gata! De acum se ocupa ”doamna”, ori ”domnul”! Asadar, provocarea lui ”de ce” ajunge la cadrele didactice, care, la randul lor, se afla in aceeasi dilema. ”Daca ma intreaba ceva ce nu este in programa, ori in manual?”. Sunt multe situatiile cand copilul caruia nu i s-a raspuns renunta sa mai puna intrebari. Primele sale calauze, parintele si  educatoarea, invatatoarea, profesoara, ori profesorul, langa  care se afla adesea preotul duhovnic, pot face sa creasca dorul de  a afla si de  a cerceta al copilului. Cum au remarcat atatia pedagogi, de la Aristofan si Plutarch, la Montaigne si la Maria Montessori, ”Copilul este un foc ce trebuie aprins, nu un pocal in care torni necontenit!” Uneori, insa, ”focul” acesta se stinge incet-incet, pe masura ce copilul creste, lucru, sa zicem asa, ”de-a mirare”, cata vreme tainele lumii sunt tot mai captivante, cand inaintezi pe calea descoperii. Insa aici intervin dascalii, unii mai destoinici, mai dornici sa deschida mintea elevilor lor, altii, ”cu capul in carte”, iar nu ”cu cartea in cap”, uitand ca au un singur model de Invatator, pe Hristos si refuzand sa ofere cheile care deschid cufarul cu minuni al materiei pe care ei se simt pe deplin stapani; si atunci elevilor le ramane ridicarea din umeri: ”eu la asta nu ma pricep”, ”asta nu-i de mine”, ”nu inteleg si gata!”.

Un scriitor francez contemporan, Daniel Pennac, trecand in revista propriile ”Necazuri cu scoala”, marturiseste: ”Am crezut mereu ca scoala inseamna mai intai profesorii.”, ceea ce poate aduce in discutie, desigur, importanta mijloacelor noi de invatamant, oportunitatea dorintei de a aseza copiii in fata calculatoarelor si a tabletelor. ”De ce”-ul copilului poate primi mai iute un raspuns gratie lor, dar este acesta suficient pentru ei? Melancolia, dorul, tristetea, teama, sau neincrederea nu pot fi rezolvate in absenta acelorasi trei piloni ai sufletului, nadejdea, credinta si dragostea!

Paradoxal, peste ani, parintele reia ”de ce”-urile propriului copil, transferandu-le in alt registru;  incearca astfel sa isi mentina statutul de superioritate in relatia parinte – copil, ori sa isi arate grija, doar ca intr-un mod, adesea, respins de fostul prichindel, ajuns acum adolescent; intrebarea pierde naivitatea primordiala si devine caustica, enervanta, sacaitoare, gata sa rupa puntea intre generatii, in loc sa o consolideze. ”Tinerii nostri fragili” si, de multe ori, debusolati, raspund repezit, ori se inchid in ei. ”De ce”-ul acesta nu inlocuieste nici dragostea, nici nadejdea si, cu atat mai putin, credinta! Semantica intrebarilor sustine, o data in plus, ca de neinlocuit raman firele nevazute  care leaga Copilul si  Parintele,  Invatacelul si  Invatatorul, cele care ne alcatuiesc, in fond, chipul si care ne pot da raspuns intrebarilor.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: